RoPress

Serbia

Tribalia – Valahia Mică

Feb 10, 2015

Cine, Ce, Unde, Când, De ce!

Prezenţa până în zilele noastre a românilor din Serbia, care au avut de-a lungul veacurilor un trecut şi un destin comun cu al fraţilor lor din Bulgaria, Albania, Croaţia şi Grecia, este strâns legată cu regiunea Timocului sau Valea Timocului. Aceasta este o zonă situată geografic în nordul Peninsulei Balcanice, în estul Serbiei de azi şi într-o mică parte din nord-vestul Bulgariei, mai precis de-a lungul văii râului Timoc, alături de ţinuturile muntoase care mărginesc valea râului.

 

În Antichitate, regiunea Tribalia ce își trage numele de la tribali, o populaţia de sorgine getică ce a trăit în această zonă. Astăzi, Timocul cuprinde regiunile sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi vestul regiuni bulgare Vidin, ( şi acesta vechi pământ românesc la origine, denumit Diiu, şi slavizat în Vidin).

 

 Timocul, parte componentă a Daciei Aureliene, fiind denumit în primele documente medievale Valahia Mică, pentru a fi diferenţiată de Valahia Mare, Ţara Românească din nordul Dunării. De fapt, timp de peste şapte sute de ani după Hristos în partea central-estică a Europei exista un teritoriu unitar traco-dac-latinizat, aproape dublu ca suprafaţă comparativ cu România de azi, care se întindea de la Marea Egee la cea Adriatică şi din Pind spre Coasta Dalmată, şi de la Marea Neagră la Nistru şi dincolo de râul Tisa. Încă de la începuturi, invazia slavă a găsit aici un popor numeros şi sedentar.

 

Aşezându-se iniţial între Muntenegru şi Albania de azi, triburile sârbilor au înţeles rapid că nimeriseră într-un loc fără resurse naturale şi  de aceea au pornit expansiunea spre ţinuturile băştinaşilor daco-traco-români. Cucerirea violentă a întregii regiuni a Balcanilor de către turci avea să diminueze pe moment tensiunile serioase dintre sârbi şi populaţia română din Timoc, menţinând conflictul într-o stare latentă. Nimic nu vorbeşte mai clar despre acea stare de spirit decât superba biserică din Coroglaşi, unică în lume datorită faptului că avea guri de ulcioare drept ferestre. Guri de ulcior montate în așa fel încât cronicile şi legendele ne spun că sunau a jale când bătea vântul din nord, dinspre Valahia!

 

Biserica a fost ridicată de către voievodul Mircea cel Bătrân în memoria tuturor creştinilor care indiferent de naţionalitate au murit în a doua Bătălie de la Rovine, bătălie despre care manualele de istorie românești și cu atât mai puțin cele sârbești nu vorbesc, atunci când au murit mulţi sârbi forţaţi să se alieze cu turcii, inclusiv marele erou naţional sârb Marko Kralievici, personaj istoric real care avea de fapt mamă macedoneană şi tată valah.

 

Adevărul este că românii din Valea Timocului au fost incluşi în teritoriile deţinute în trecut de cel puţin cinci voievozi români înaintea cuceririi de către imperiul Otoman a ţaratelor Serbiei şi Bulgariei. Primul dintre aceşti voievozi a fost chiar Basarab I Întemeietorul. Toţi acei domnitori au construit mănăstiri şi biserici la sud de Dunăre. Numai Basarab I a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina, la Mânăstirica şi la Vradna. Dacă din primele două au mai rămas doar ruine, cea de la Vradna există şi acum fiind ocupată de Biserica Ortodoxă Sârbă care a înfiinţat aici o mănăstire de călugăriţe.

 

Spre sfârşitul secolului ai XIV-lea toată Valea Timocului cade sub stăpânire turcească, dominație întreruptă doar de o scurtă perioadă în care aici au stăpânit habsburgii austrieci (1718-1739). În toată perioada în care regiunea a fost condusă de otomani, fiind inclusă în Paşalâcul Rumeliei, românii timoceni s-au bucurat de drepturi şi libertăţi religioase nemai acordate altor comunităţi creştine de către turci. Putem spune fără să exagerăm că în acele vremuri, turcii le ofereau românilor timoceni mai multe drepturi decât le-au oferit sârbii în perioada modernă.

 

De fapt, otomanii nu au făcut niciodată o campanie atât de acerbă de islamizare în rândul românilor,comparativ cu campaniile de desnaţionalizare ale sârbilor în rândul timocenilor, în dorinţa lor de a-i slaviza complet pe aceşti băştinaşi de drept, dar consideraţi mereu nişte cetăţeni incomozi. Situaţia s-a repetat de altfel în toţi Balcanii unde trăiau comunităţi româneşti arhaice, probabilc el mai bun exemplu fiind al vlahilor şi aromânilor din Grecia care s-au bucurat de o viaţă mai uşoară şi nişte drepturi sporite pe timpul când erau sub stăpânire turcească decât sub greci.

 

Spre exemplu românii sud-dunăreni aveau în acele vremuri administraţie proprie şi se judecau după celebrul Jus Valahorum, sau Dreptul Cutumiar Românesc, cunoscut în provinciile româneşti şi sub numele de Legea Pământului. Timocenii plăteau diferit dările către turci, fiind într-atât de bine văzuți de aceştia încât un sultan a dat un edict în anul 1516 în care le poruncea paşalelor să respecte autonomia românilor din Valea Timocului.

Scrie un comentariu