RoPress

Stiri recente

O inimă între două cetățenii

Feb 26, 2016

Ne-am cunoscut în urma cu câțiva ani. Mulți. Hazardul ne-a pus față în față. Întâmplător. El trecut bine de 60 de ani, volubil și cu o dorință de a cunoaște oamenii, părerile lor, obiceiurile. O bucurie aproape copilărească, molipsitoare se revarsă din privirile sale ascunse după ochelari. Bucuria de a putea vorbi, de a se exprima în grai. Un grai dulce care înglobează în inflexiunile domoale frânturi bănățene, muntenești, moldovenești și oltenești. Apropierea a fost aproape instantanee, curgând fără efort. El, de loc dintr-un sat de pe malul drept al Dunării, eu din țara pe care el o numește ”mumă”. Și nu îi e deloc rușine. Inima îi bate românește. Am schimbat numere de telefon, adrese și promisiuni de revedere.


Peste ani ne-am reîntâlnit la o sfințire de biserică. La el în sat. Ne-am strâns în brațe, de mâini. Căldura palmelor sale e sinceră. Te face să te simți, oriunde ai fi, acasă printre ai tăi. Lângă el distanțele se diluează, devin nesemnificative pe lângă bucuria revederii. Am mâncat la aceeași masă. Am gustat din bunătățile lor în care, pe lângă ingrediente și mirodenii, au mai pus ceva. Unic prin felul în care înțeleg să își cinstească oaspeții. SUFLET, INIMĂ și DOR. Nici atunci nu am putut să ne bucurăm pe deplin de revedere. M-ar fi luat la el acasă deși nu știa prea multe despre mine. M-ar fi culcat în patul în care și-a crescut copii. Programul meu nu mi-a permis decât să îi promit că, într-o bună zi, îi voi călca pragul.

 Mă prinde în brațe și aproape că nu vrea să îmi mai dea drumul. Se domolește abea când lângă noi apare un consătean aflat și el, în zi de târg, cu treburi la oraș.În toamna anului trecut, aflat din nou în trecere prin Petrovac na Mlavi, aproape că mă izbesc de nenea Zoran în plină stradă. El grăbit. Se rătăcise de soție ”Scăpată” de una singură la cumpărături în piață. Doar graba l-a făcut să nu mă recunoască de la prima privire. Întorcându-se către mine, neobrăzatul care îndrăznise să îl acosteze, mă recunoaște. În fracțiuni de secundă, de sub rama ochelarilor, două lacrimi i se prăvălesc arzând pielea obrajilor. Până să apucăm să ne strângem mâinile lacrimile au ajuns deja in barbă. În urma lor cad altele. Le șterge aproape furios pe slăbiciunea sa, cu dosul mâinii.

Drumurile mă poartă din nou pe malurile Mlavei. Râul care taie în două Petrovațul poartă între albii povești și istorii ale unor români pierduți departe în negura vremurilor. Istoria lor se împletește în pagini dintr-o carte de istorie trunchiată, cenzurată. Din tată în fiu, ei își cunosc originea și rădăcinile. Prin venele lor curge același sânge ca al fraților de dincolo de Dunăre. Sunt și ei români. În inimă. Uneori le e gre

u să o spună cu glas tare. În suflet sunt români cărora autoritățile le-au fabricat o identitate care nu le aparține.


 Cu tot programul încărcat, mi-am rezervat câteva ore pe care să le petrec cu nenea Zoran. Lasă tot ce are de făcut în gospodărie si vine după mine în oraș. Vrea să fie sigur că nu mă mai răpește nimeni. O scurtă haltă la piață și apoi drum către Ranovc. Un sat românesc aproape în inima Serbiei. Un sat ca multe altele din Valea Timocului, răsfirat pe dealuri. De la o casă la alta distanțele se măsoară în kilometri. Zile întregi vecinii cei mai apropiați nu se văd între ei. Intrăm pe poarta din fier forjat, frumos și în același timp discret ornamentată. Peste drum, în total dezacord temporal, un gard din nuiele care îmi aduce aminte de satul bunicilor mei din moldova. Odată coborât din mașină mă reped afară din curte și fac câteva fotografii. În urma mea nenea Zoran vine și mă privește oarecum contrariat. Îi spun repede despre amintirile pe care mi le-au trezit nuielele împletite, mă înțelege și mă îndeamnă să intrăm în casă. Tanti Rada, soția lui Zoran , mărunțică de statură, nu prididește să pună pe masă bucatele. Coșaua, vântul uscat și nervos, suflă încăpățânat afară. După o masă, in fața flașei cu vin roșu, nenea Zoran deapănă amintiri din viață. E bogat. Anii l-au fericit cu o mulțime de prieteni. Cu unii încă se mai vede, se mai aude la telefon. Alții îl vizitează. Poveștile sunt multe. 

Alunecă din una în alta. Sunt fărâme de viață trăite între două cetățenii. Una sârbă pe care a dobândit-o prin naștere, pe ce-a elvețiană a căpătat-o în cei 26 de ani în care a trăit, a iubit și a muncit în Elveția. Mărturisește că și-ar mai dori una și că doar speră să ajungă ziua în care va deveni cetățean român. Pe neașteptate se ridică și mă indeamnă să ieșim în curte. 


Pe un stâlp ce sprijină acoperișul fostei șuri, a pictat cu mâna lui trei drapele. Mă roagă să îi descifrez opera. Mă dau bătut și îl las să mă lumineze. ”Între două cetățenii bate o inimă de român”. Este pentru a doua oară cănd lacrimile îl trădează. Îl doare neputința. Îl doare și îl macină ideea că, deși nu îi lipsește nimic material, nu va putea arăta prietenilor lui că nu e român doar cu în inimă. Este tot ceea ce îi lipsește. Acea bucățică de hârtie care i-ar îndulci povara strămoșilor care l-au învățat să spună mamă.

Mă plimbă prin gospodărie și îmi arată rând pe rând lucrurile care l-au făcut OM. Bunicul lui a fost fierarul satului. Firma bunicului tronează în garajul care altă dată servea drept fierărie. În curte nenea Zoran a recuperat din sat o căruță meșterită de înaintașul său, a recondiționat-o iar acum are loc de cinste. Aceeași cinste pe care albastrul, galbenul și roșul o au în inima lui Zoran.

Daniel Muraru

Scrie un comentariu